Marian Badea

sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Leul şi căţeii (fabulă)

Intr-o ţară de poveste, cu pământ gras şi mănos,
Cârmuia peste pădure, un Leu vesel, dar nervos.
Sprijinit era în toate de-un căţel mai iute-n gură,
Dar umbrit în toate cele de-un urs mare de statură.

Câinele, căţel vezi bine, cum gândeşte fiecare,
Se dădea de ceasul morţii cum să-l lingă pe picioare.
Ursu’ n-asculta stăpânul şi, mai bine educat,
Făcea totul ca să pară foarte bine deghizat.

Leul prinse să gândească, să schimbe toată pădurea,
Urşi potrivnici din partide să-i termine cu securea.
Să rămână de se poate, numai cei cu greutate,
Ce n-acceptă să slujească nici o altă somitate.

Nu ştiu de unde se luară şi-ncepură să cârtească,
Că toţi urşii din partide au vrut să se pervertească.
Nu se poate! spuse Leul, că nu-i miere pentru toţi,
Prin urmare-i dăm afară şi le spunem că sunt hoţi!

Şi cum urşii de oriunde au relaţii, greutate,
Ei au obţinut deodată, din miere, o jumătate.
Uite aşa rămase Leul un domn mare-ntre căţei,
Fericit că poate astfel să stea sigur printre ei.

S-a iscat o-ncurcătură, cum se iscă-ntre căţei,
Căci orice ar spune Leul este lege pentru ei.
Dar căţeii, frăţioare, nu-s capabili să conducă,
In afară de lătrare, nu sunt apţi de altă muncă.

Morala:
Oricând poţi să ai necazuri când conduci doar prin căţei:
chiar dacă te-ascultă-n toate, nu poţi pune bază-n ei.
Poţi să fii un Leu puternic, să ai chiar o minte bună,
De te dai doar cu căţeii, latri chiar şi tu... la lună !

17.01.2009